Đćôćòćêà.đó / Èíîńòđàííûé ÿçûê
Đćôćđàò: Introducere /íà ëàòûíè/
Introducere
Orice fenomen social apărut spontan sau generat de alți factori necesită studierea lui de diferite științe apărute sau existente la moment în societatea noastră. Adoptând principiul că nimic nu se pierde totul se transformă, din domeniul științelor fizice, teoriei generale a dreptului, la rându-i, îi revine sarcina elucidării evoluției relațiilor și a realității sociale. Pentru aceasta ea utilizează un șir de metode specifice numai ei ca știință juridică. Dar pentru definirea completă este nevoie nu numai de metodele tradiționale adoptate, ci și de cele întrebuințate de alte discipline de graniță ce au într-o oarecare măsură trăsături comune (istoria, politologia, psihologia, medicina, cibernetica etc.).
În lucrarea de față ne-am propus să arătăm principalele metode curente folosite în teoria generală a dreptului, specificul și modelul de acțiune a fiecăreia. Teoria generală fiind o știință juridică are ca obiectiv definirea și studierea principalelor valori sociale promovate, precum și particularitățile subtile ce constituie un impediment în înțelegerea și acceptarea lor de către societate. Având un spectru variat de abordare ea lasă loc deschis pentru științele moderne și viitoare pentru completarea carențelor observate în societate și în lume în general. Bazându-ne pe zicala că nu există viitor fără trecut, metodele utilizate actualmente, deși după unii vor fi considerate învechite, vor constitui un imbold pentru adoptarea unor metode noi de înaltă operabilitate și eficacitate.
Obiectul de studiu
Obiectul științei juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic în toată complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, relațiile juridice și ordinea de drept din societate, conștiință juridică, corelația drept stat.
Dacă față de științele naturii, știința dreptului se deosebește prin faptul că are ca obiect nu natura și, deci, descoperirea legilor ei de existență și manifestare, ci un aspect al vieții sociale și anume dreptul, apoi în cadrul științelor sociale știința juridică se distinge (alături de etică) ca fiind o știință normativă, deoarece fragmentul din realizarea socială pe care-l studiază este reprezentat de normele juridice.
Ansamblul normelor juridice se constituie într-un sistem al științelor juridice, în cadrul căruia se pot distinge, în funcție de sfera și modul de abordare a studiului dreptului, trei grupe și anume:
Științe juridice teoretice globale;
Științe juridice de ramură;
Științe juridice istorice.1
În cadrul primei grupe se înscrie Teoria generală a dreptului și statului având ca obiect abordarea teoretică, generală a dreptului și statului și funcțiile și formele sale de manifestare.
Teoria generală a dreptului și statului, ca ramură distinctă a științelor juridice, apare și se constituie, în secolul XX-lea, în prima sa jumătate și mai pronunțat, după cel de-al doilea război mondial. Aceasta nu înseamnă nicidecum că abordarea teoretică, generală a studiului ar fi fost neglijată până la epoca contemporană.
Dimpotrivă, așa cum am menționat preocupări în acest sens au existat din cele mai vechi timpuri. Ele au avut însă și au continuat să aibă de-a lungul secolelor un caracter, preponderent filosofic, ajungându-se în secolul al XX-lea la constituirea filosofiei dreptului ca ramură distinctă a filozofiei și ca disciplină de învățământ destinată studiului teoretico-filozofic al dreptului. În unele țări o disciplină cu același subiect apare sub denumirea de Enciclopedie a dreptului.2
Pornind de la legătura indisolubilă între drept și stat, ceea ce face ca oamenii de știință, specialiști în teoria dreptului, să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii comune a statului și dreptului, constituindu-se și o disciplină distinctă de teoria generală a statului și dreptului.3
În principiu, știința juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fără studierea statului, în așa măsură cele două fenomene statul și dreptul, sunt legate unul de altul. De aceea unele concepte, noțiuni, categorii legate de stat se analizează în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului și statului. În orice caz, teoria generală a dreptului și statului nu poate evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul, fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios închegată și bine conturată asupra dreptului.
Revenind la cercetarea și definiția obiectului teoriei generale a dreptului și statului este de reținut că ea studiază dreptul și statul în ansamblu în generalitatea și integritatea sa, ordinea juridică în întregime. Ea formulează definiția dreptului și statului, celelalte concepte, categorii caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate științele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept subiectiv ș.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale, valabile pentru toate științele juridice. De exemplu, principiile legalității, supremației legii, prezumției de cunoaștere a legii (nimeni nu se poate scuza de necunoașterea legii) ș.a. Teoria generală a dreptului și statului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare, folosită de știința dreptului.4
O atenție deosebită acordă această disciplină studierii corelației dintre drept și putere, drept și stat.
Teoria generală a statului și dreptului este, evident, o știință, întrucât ea operează cu concepte, teorii, principii, legități, dar din alt punct de vedere, sub alt aspect poate fi privită și ca o artă, în măsura în care ea solicită din partea juristului pe lângă cunoștințe, talent, măestrie și capacitatea de a sesiza, cerceta fenomenul juridic, a-i înțelege legitățile.
Teoria generală a dreptului nu rămâne la nivelul abstracțional, ea are, de asemenea, o importanță practică, servind nemijlocit procesului de elaborare și aplicare a dreptului. În acest scop, este studiată tehnica juridică privind elaborarea și realizarea actelor juridice.
Ca disciplină de învățământ teoria generală a dreptului și statului are și un caracter de introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă și o disciplină conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după însușirea majorității materiilor.
În ce privește științele juridice de ramură, acestea s-au constituit pe măsura dezvoltării și extinderii reglementărilor juridice în cele mai diverse domenii ale vieții sociale și constituirii ramurilor (și subramurilor) de drept. În principiu, ramura de drept formează obiectul unei științe juridice de ramură. Astfel dreptului constituțional îi corespunde știința dreptului constituțional, dreptului civil - știința dreptului civil, dreptului penal știința dreptului penal ș.a.m.d. studiul dreptului internațional constituie obiectul științei dreptului interrnațional.
Este important de reținut că în denumirea curentă nu se folosește terminologia completă (știința dreptului constituțional) ci aceea a ramurii (drept constituțional, drept civil, drept internațional, etc.) și pentru a desemna disciplina științifică respectivă.
Pe măsură ce reglementările juridice abordează domenii și aspecte noi de reglementare, fenomen ce se manifestă tot mai evident în epoca actuală ca urmare a transformărilor sociale, științifice și tehnologice, interne și internaționale, apar și noi discipline științifice sau tendințe de a crea noi ramuri ale științelor juridice. În acest sens se vorbește, bunăoară, de dreptul mediului înconjurător, dreptului afacerilor, sau dreptul comunitar pentru relațiile Comunității Economice Europene.5
Studiul istoric al dreptului și statului constituie obiectul diferitelor ramuri ce formează disciplinele sau științele juridice istorice. După modul în care este abordată cercetarea istorică a dreptului, în general, în lume, într-o anumită țară sau numai în cadrul unei anumite instituții se pot distinge, Istoria generală a dreptului, istoria dreptului într-o anumită țară, de pildă, Istoria dreptului Republicii Moldova sau istoria unei ramuri sau instituții, cum ar fi istoria dreptului penal sau istoria dreptului de proprietate, etc. Aici trebuie să distingem și disciplina istoria doctrinelor (sau gândirii) juridice care are ca obiect, așa cum reiese din denumire, analiza evoluției istorice a diferitelor curente, teorii sau școli juridice.
La studiul fenomenului juridic își aduc, de asemenea, contribuția unele științe de graniță, interdisciplinare ce pot fi considerate ca auxiliare științelor juridice, cum sunt: criminologia, criminalistica, medicina legală, psihiatria juridică, statistica juridică, informatica sau cibernetica juridică. Folosind mijloacele proprii altor științe medicina, psihologia, cibernetica ș.a. acestea au un rol important în activitatea juridică la diferitele ei ipostaze.
METODELE CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE A FENOMENULUI JURIDIC
Considerații generale
Metodologia juridică poate să apară ca o știință despre știința dreptului care dezvăluie aspecte din cele mai importante și pasionante cum ar fi: modul cum lucrează omul de știință, dar și artizanul dreptului, regulile științei dreptului, caracterul său. Într-o exprimare plastică, Mircea Manolescu considera că metodologia juridică ar fi sistemul care organizează legăturile dintre apele adânci uneori liniștite, alteori tumultuoase - din diferite regnuri juridice, aflate la atât de deosebite niveluri și cu mare accidente de teren între ele. Spre deosebire de alte concepții care consideră că metodologia juridică este, de fapt, filozofia unei metodologii juridice autonome, în sensul independenței de orice concepție filozofică (fără a se subordona unei anumite icoane de lume și viață).
Ca și în orice domeniu, cercetarea științifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode și procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. Metodele de cercetare în domeniul științelor sociale s-au dezvoltat și perfecționat și ele în contextul general al impulsului dat cunoașterii științifice de noua revoluție științifică contemporană, evidențiat mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale informaticii și tehnicii de calcul.
Dacă natura operează spontan, gândirea, în mod special cea științifică, acționează pe bază metodică. Metoda deci apare ca un mijloc eficace al gândirii. Modul în care cugetarea omenească se desfășoară reproduce pe cel al realității.
Din momentul în care s-a stabilit, că drumul către adevăr este mai prețios decât însăși stăpânirea lui, problema căilor pe care cugetarea le urmează și a mijloacelor pe care le folosește a devenit aproape chinuitoare.
Problema metodelor de cercetare în domeniul științelor sociale este deosebit de complexă în condițiile dezvoltării contemporane, a întrepătrunderii diferitor științe, inclusiv a apariției a așa-numitor discipline de graniță sau de intersecție. De aceea, pe lângă metodele specifice fiecărei ramuri de științe sociale sau ale naturii se recurge azi la generalizarea și extinderea unor metode, altădată proprii altor științe. În această ordine de idei, menționăm extinderea cercetărilor interdisciplinare cu folosirea evident și a unor metode complexe. Științele juridice nu au fost nici ele scutite de această orientare, deși din păcate, în acest domeniu s-a făcut destul de puțin pentru cercetarea teoretică a noilor metodologii și, ca o consecință firească a acestei stări de lucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a înregistrat progresele necesare.
În condițiile revoluției actuale științifice și tehnologice se produc profunde transformări de structură, de viziune ce determină ca cercetarea științifică să treacă printr-o mutație fecundă. Această mutație aduce în prim plan un spațiu privilegiat acela al întâlnirii științelor, al dezvoltării unor cercetări la confluența, la limita științelor.
În plan metodologic asistăm la importante împrumuturi, la o adevărată contaminare metodologică. Fenomenul este resimțit și în domeniul cercetării dreptului, în care se îmbină metodele tradiționale cu cele moderne.
Vorbind de metodele de cercetare ale Teoriei generale a dreptului avem în vedere de fapt metodele de cercetare ale științei juridice, în general, și abordarea lor teoretică, sarcina ce revine Teoriei generale a dreptului.
Acum să facem unele precizări terminologice privind noțiunea de metodă, metodologie ș.a.m.d.
Cuvântul metodă vine de la grecescul methodos- cale, drum, dar și: mod de expunere. Preocuparea pentru perfecționarea metodei a dus la apariția științei despre metodă metodologia. Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigație, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.
Metoda privește fie un anumit principiu metodologic (metodă particulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metodă individuală).
O metodă în sensul adevărat al cuvântului, trebuie să fie determinată de însăși obiectul cercetării științifice, trebuie să corespundă legilor acestuia. Între diversele trepte metodologice generala, particulara, individuala se stabilesc raporturi complexe, în cadrul cărora se pot distinge aspecte caracteristice legături dintre general și particular, dintre parte și întreg, dintre proces și moment, etc.
O bună cunoaștere, explicare și interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o înțelegere științifică a mecanismului acțiunii sociale a dreptului, a funcțiilor lui, a esenței conținutului și formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Așa deci, arătăm că prin metode înțelegem un ansamblu de operații intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoașterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite și anumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare ale metodelor și nu trebuie confundate cu acestea.
Studiul metodelor de cercetare în domeniul științelor juridice, a valorii lor euristice pentru descoperirea unor cunoștințe noi, revine teoriei generale a dreptului. Aceasta nu elimină însă posibilitatea ca și celelalte ramuri ale științei dreptului să-și aducă contribuția la perfecționarea metodologiei juridice în domeniul lor de investigații.
Noțiunea metodologiei juridice
Știința dreptului își afirmă statutul epistemologic printr-o preocupare constantă și veche pentru perfecționarea mijloacelor gândirii obiectului său.
În ultimul timp, această preocupare este concentrată în cadrul teoriei și sociologiei juridice.
Preocupări de definire a metodologiei juridice și de analiză a metodelor cercetării științifice a dreptului sunt prezente în literatura juridică. Așa cum s-a reținut într-un șir de lucrări, metodologia juridică, poate să apară ca o știință despre știința dreptului, care dezvăluie aspecte din cele mai importante și pasionante, cum ar fi: modul cum lucrează omul de știință, regulile științei dreptului, caracterul său.
În ce ne privește definim metodologia juridică ca sistem al acelor factori de relativă invarianță într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relațiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoașterii fenomenului juridic.
Factorii de relativă invarianță într-un număr suficient de mare de metode sunt în acest caz principiile, normele sau criteriile metodologice, ele formează conținutul metodologiei juridice.
Raporturile, legăturile, relațiile ce se stabilesc între diferitele metode, fie înainte, fie în timpul, fie după încheierea actului de cercetare științifică alcătuiesc obiectul metodologiei juridice. Acest obiect nu-l formează deci metodele în sine, ci raporturile multiple dintre acestea.
Întrucât metodele diferă ca grad de abstractizare, ca arie de aplicare, ca grad al preciziei pe care o pot oferi cercetării științifice, se justifică dezvoltarea unei metodologii juridice, ca un ansamblu de norme de selectare, de cooperare și apreciere a avantajelor și, eventual, dezavantajului aplicării diverselor metode.
Este de remarcat și faptul că analiza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului juridic nu se vrea în nici un fel un clasament valoric, în sensul că nu poate fi absolutizată valoarea uneia în raport cu alta. Totodată trebuie combătut extremismul metodologic. Se impune o strânsă colaborare, o combinare a metodelor de cercetare întrucât fiecare are vocația de a sesiza universalul.
Metodele cercetării științifice juridice
A. Metoda logică
Cunoașterea pe cale deductivă pleacă și în drept de la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. Există pentru deducție un ananke stenai inducția, și prin urmare, experiența.
Conceptele matematice scrie Wundt rezultă din raportul abstract ale formelor intuiției și reduc întotdeauna la elementele de cea mai simplă formă intuitivă. Jurisprudența scoate scoate conceptele ei din relațiile cele mai complicate ale comerțului uman și ale comportamentului arbitrar. Astfel matematic este după natura problemei cea mai simplă din toate științele, iar jurisprudența, cea mai complicată.
Deducția în drept este în întregime dominată de silogismele de subsumare. Nu întâmplător, Ath. Joja consideră că tehnica juridică și retorica sunt o altă obârșie a logicii.
S-a discutat îndelung în legătură cu existența logicii juridice ca o logică rațională. În literatura de specialitate din țara noastră, puntctul de vedere asupra poziției logicii în sistemul științelor logicii juridice, în sistemul științelor logicii au diferit. Astfel, profesorul Gheorghe Enescu consideră că există o logică judiciară în cadrul logicilor normative, iar profesorul Petru Botezat recunoaște aportul dreptului la construirea teoriei argumentării. În general se are în vedere utilizarea regulilor în activitatea practică de realizare a dreptului (logica juridică) și mai puțin ca un domeniu distinct de aplicare a logicii în procesul specific de cunoaștere juridică, ca o dialectică a gândirii juridice, a logicii actului de creație în drept.
Indiferent de pozițiile exprimate considerăm că principiile logicii formale nu se transpun mutais mutandis în domeniul juridic. Ele capătă o expresie specifică în drept. Exprimând o asemenea calitate, Kalimowski, definește astfel logica juridică: Studiul gândirii juridice discursive în toată întinderea acestuia adică în toate operațiile ei intelectuale pe care le efectuează în elaborarea, interpretarea și aplicarea dreptului (G. Kalimowski, De la specificite de la logique citat de Gh. Mihai Elemente constructive de argumentare juridică, Academia București , 1982, p. 21)
Având în vedere modul în care acționează norma juridică asupra comportamentului uman (prin impunerea unei conduite a face sau a nu face ceva prin permiterea unei conduite, prin recomandare sau prin stimulare unui gen de conduită, din punct de vedere al logicii deontice, s-ar putea formula următoarea schemă deontică a funcționării normei:
conținut
a să întreprindă acțiunea . P.
Schemă concepută de Gh von Wright în: Normă și acțiune
Aplicațiile logicii nu pot rămâne doar la nivelul logicii deontice. Așa cum se subliniază într-o lucrare relativ recentă: fără a respinge câtuși de puțin cuceririle logicii deontice și importanța practică a acestor cuceriri într-o mai umană comcretizare a nobilelor idei ale justiției considerăm că teoria argumentării se poate construi ca parte a logicii juridice (Gh. Mihai Elemente constructive de argumentare juridică)
Încă la începutul secolului se consideră că pentru a interpreta dreptul sau pentru a construi un sistem de cunoștințe bazat pe categorii și concepții funcționale, trebuie să se aplice metoda clasică a jurisconsulților. această metodă notează Larnande se compune din inducție și deducție și constituie în mod esențial din cercetări ce trebuie efectuate asupra constituțiilor, a acordurilor, a legilor, precum și a deciziilor juridice și a practicii . Ulterior, utilizarea instrumentelor logice a privit nu numai analiza construcției tehnice a dreptului cea care pune în lumină virtuțile, teoretice ale unui sistem de drept - , dar și finalitățile pe care le urmărește și valorii pe care le ocrotește sistemul respectiv. Această extindere a întrebuințării metodei a legat-o mai strâns de celelalte metode, a implicat-o în defrișarea unor zone de cunoaștere ignorate până atunci.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice menționăm în primul rând metoda logică.
În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate științele juridice se folosesc de categoriile, raționamentele logice. Făcând abstracție de ceea ce nu este esențial, întâmplător în existența dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esențial, caracteristic, pentru drept. De importanța aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbește însăși faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică.
Dreptul este o știință nu exclusiv deductivă. Atât în construcțiile sale teoretice, cât și în practica juridică, necesitatea argumentării se prezintă ca o cerință sine qua non ( de la sine ). Cunoașterea pe cale deductivă pleacă și în drept de la premisa, că nu se poate dovedi deductiv nimic de cât pornind de la principii anterioare.
Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire științifică. În drept ea este o totalitate de procedee și operațiuni metodologice și gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăți.
Ca știință eminamente sistematică, dreptul se apropie considerabil de matematică, astfel că cineva a putut defini dreptul ca o matematică a științelor sociale. O asemenea apropiere este posibilă datorită caracterului pregnant logic al dreptului.
Obiectul lor fiind deosebit, matematica și dreptul au puncte comune sub aspectul formei, deducând din necesitatea stringentă a formei și formării ipotezelor. O normă procedurală de drept obligă pe acela care face o afirmație în fața instanței s-o dovedească, stabilind și reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.
Dacă știința înseamnă folosirea sistematică a puterii intelectuale umane pentru producerea cunoașterii, știința dreptului își propune să expună tematic și să analizeze logic dreptul, în așa fel încât acesta ca actor de programare a libertății de acțiune a oamenilor să constituie un tot coerent, care să nu contrazică prin contradicții anterioare.
Juristului omului de știință și practicianului îi este necesar și util întregul aparat al logicii. Am putea chiar afirma că există o adevărată pasiune de drept pentru conceptele logicii formale. Aceasta se explică prin simplitatea rezolvării problemelor de gândire sau celor de practică, se crede adesea că este suficient să stăpânești formele și perceptele gândirii logice pentru ca succesul să fie asigurat.
B. Metoda istorică
Potrivit metodei istorice științele juridice cercetează dreptul în perspectiva și evoluția sa istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esența, forma și funcțiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate o societate, știut fiind că instituțiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului și țării respective.
Metoda istorică se împletește strâns cu istoria dezvoltării sociale. Pentru juriști este extrem de importantă dezvoltarea sensului evenimentelor trecute. În fiecare lege sunt sintetizate necesități reale ale vieții, se exprimă o anumită stare a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoașterea reglementărilor și formelor de drept, costituie un important document și pentru istorie.
Legea celor 12 Table, care a rezistat cu mici modificări timp de peste zece secole, vastă operă legislativă a lui Iustinian (Codul, Digestele, Institutele, Novelele), Codul lui Manu în India etc., sunt monumente juridice, dar în egală măsură, acestea dau dovadă evoluției istorice.
În îndelungata istorie a poporului nostru, formele dreptului vechi fac spiritul umanist al setei de dreptate și adevăr care au caracterizat acest popor urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci, cum îi caracterizează Herodot pe geto-daci.
În constituția poporului (și în cercetările de istorie), legea țării sau obiceiului pământului erau socotite ca un drept vechi , o datină din bătrâni, provenind din timpuri de dinainte , de la formarea țării sau mai încolo. Mai târziu în dreptul feudal scris (Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Matei Basarab etc.), sunt cuprinse noi reglementări, care oglindesc schimbările petrecute în viața economică, politică, culturală a țărilor române.
În general dreptul urmează firul evoluției sociale, în el reflectându-se nivelul dezvoltării culturale a unei societăți. Valoarea creației juridice a diferitor popoare și din diferite epoci istorice se integrează în mod nemijlocit în cultura poporului și epocii respective, contribuie și, în același timp, de nivelul acestei culturi.
Pentru cunoașterea sistemelor de drept sunt extrem de utile juristului concluziile istoricului, așa cum și istoricii trebuie să se aplece asupra documentului juridic. Orice istorie trebuie să-și propună ca scop aflarea și dovedirea adevărului în faptele omenești. Ideea dreptului străbate de la un capăt la altul istoria.
Viața lăuntrică a popoarelor nu poate fi bine înțeleasă fără cercetarea așezămintelor lor, care se întemeiază pe reglementări și raporturi juridice, astfel că un mare istoric francez a putut conchide: Orice jurisconsult trebuie să fie istoric și fiecare istoric trebuie să fie jurisconsult . Pentru că ce sunt toate frământările popoarelor continua Xenopol - decât năzuința de a realiza ideea dreptului sau de a apăra această idee atât în relațiile dintre popoare, cât și în acele dintre clasele sociale .
Istoria cuprinde toate genurile de manifestări, deci și pe cele juridice. Ca știință, ea este un mod de explicare a lumii (anume, a modului succesiv), iar această explicație o realizează utilizând metoda interferenței, prin care se urmărește să se stabilească adevăruri individuale, dinainte cunoscute.
Apelând la istorie, dreptul își află condițiile ce-i pot descifra ascendența; cunoscând formele suprapuse de drept, istoria își procură statornice modalități de atestare documentară. Teoria generală a dreptului și științele particulare (științe juridice de ramură), abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor și categoriilor cu care operează. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituții juridice știința dreptului, constatând vechimea lor, le urmărește evoluția, configurația, funcțiile etc. Teoria dreptului operează cu categoria de tip a dreptului, cu cea de bazin de civilizație juridică, plecând de la datele de cunoaștere oferite de știința istoriei.
Originea și apariția statului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori pe baza unor date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituții ale dreptului, acțiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicații în înțelegerea poziției respectivelor instituții în dreptul actual.
C. Metoda comparativă
Logica definește comparația ca pe o operație ce urmărește constatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituțiilor și normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.
Această acțiune a determinat chiar în unele sisteme de învățământ juridic recunoașterea existenței unei ramuri științifice știința dreptului comparat. Extinderea metodei dreptului comparat este impusă azi în mod esențial de sporirea fără precedent a legăturilor statelor, de creșterea volumului contractelor economice și sociale, urmare a amplificării interdependențelor în planul dezvoltării economice și culturale a țărilor lumii. Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce în prim plan necesitatea cunoașterii diverselor sisteme naționale de drept.
În forma sa embrionară, concepția asupra necesității dreptului comparat apare la începutul sec. XX, când se avansează și primele teze ale unei forme metodologice universale de studiere a dreptului. În continuare, literatura juridică s-a îmbogățit sensibil cu lucrări ce au pus bazele nu numai, unei metode a dreptului comparat, ci chiar a științei autonome a dreptului comparat.
Știința dreptului comparat a fixat deja anumite reguli, care prezintă utilizarea metodei comparative în drept. Observarea riguroasă a acestor reguli asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul științific indispensabil.
1. Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui să se constate, mai întâi, dacă sistemele comparate aparțin aceluiași tip istoric de drept sau aparțin unor sisteme istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parte instituțiile comparate sunt ideologic vorbind antagoniste, este evident că procedeul comparației nu poate fi relevat decât sub aspectul stabilirii diferențelor.
Iată, spre exemplu, dacă am dori să comparăm reglementarea instituției proprietății în familia dreptului romano-germanic (din care face parte sistemul nostru de drept) și familia dreptului musulman, vom utiliza analiza de contrast (comparație contrastantă). Instituțiile fiind evident deosebite, nu va fi realizată o juxtapunere a acestora, iar rezultatele vor fi prea puțin accentuate. Spre exemplu, în dreptul musulman se afla teoria teocratică, potrivit căreia întregul pământ aparține lui Alah și trimisul său Mahomed. Proprietarul suprem al pământului islamic este Califul reprezentant și continuator al profetului.
Proprietatea este permanentă, neexistând instituția prescripției. Modurile de dobândire a proprietății sunt, de asemenea deosebite, deosebite de cele din dreptul romano-germanic. Diferențele sensibile există și în legătură cu figura juridică a altor instituții. Spre exemplu, dreptul musulman reglementează întru-n mod aparte instituția căsătoriei. Dacă doctrina consideră de origine divină, dreptul musulman o trece în rândul tranzacțiilor civile (un contract făcut în vederea dreptului de a te bucura de o femeie, drept recunoscut, evident, numai bărbatului). Condițiile de validitate ale contractului sunt:
Consimțământul părinților;
Prezența a doi martori;
Constituirea unei date ( zestre );
Absența oricărui impediment ( dificultăți ).
Logodna este un uzaj constant, fiind un preludiu al căsătoriei, constând din declarația pretendentului și datinile privind încheierea și desfacerea căsătoriei.
Asemenea date, pe care le furnizează studiul comparatist sunt de natură a aduce informații prețioase în legătură cu reglementările din sisteme de drept diferite, chiar dacă nu vor putea fi sesizate similitudini sau juxtapuneri de reglementări între instituția din sistemul nostru legal și cele din sistemul susnumit.
2. O altă regulă a metodei comparative obligă să se considere termenii supuși comparației în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici, necesitatea ca în procesul de comparare să se plece de la cunoașterea principiilor de drept și regularitățiilor care comanndă sistemele de drept comparate.
Luarea în discuție a principiilor pe lângă compararea instituției și normelor se impune pentru a mări potențialul științific al cercetării comparate și pentru a preveni un eventual fragmentarism empiric.
3. Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului, care oferă imaginea poziției diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.
Comparatismul care dovedește să stabilească acel comparandum, care este norma aplicabilă în mod real, va trebui să țină seama de ierarhia acestor izvoare, de raporturile reale de forță juridică dintre ele, de modul în care se completează reciproc.
4. În sfârșit, în aprecierea termenului de comparat se ține seama nu numai de sensul inițial al normei, ci și de evoluția acestuia în timp, în procesul aplicării normei. În acest proces și mai ales când textul supraviețuiește unor perioade social istorice diferite, forma inițială a regulii de conduită poate evolua într-atât, încât sensul normei apare complet diferit.
Comparatismul va trebui în acest caz să apeleze la literatura de specialitate, să cerceteze starea moravurilor și influența tradițiilor.
Funcțiile dreptului comparat nu pot fi disociate de funcțiile generale ale Teoriei dreptului (cognitivă, critică, practic-aplicativă). Comparația ajută esențial la construirea tipologiilor juridice și clasificărilor, în procesul de legiferare, metoda comparativă are, de asemenea, o importanță majoră, ea furnizând informații prețioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaționale. Prin studiul comparat al diferitelor instituții juridice naționale se desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune cât și cele specifice. Combătând în principiu preluarea mecanică a unor instituții și reglementări juridice dintr-o țară la alta, ca și considerarea unora drept modele de urmat în alte țări, metoda comparată arată calea realistă de folosire a experienței legislative și juridice, îmbogățirea reciprocă a sistemelor juridice din diferite țări știut fiindcă orice reglementare juridică trebuie să izvorască și să răspundă în primul rând nevoilor naționale, specificului și particularităților țării respective, iar pentru găsirea soluțiilor optime va studia, evident și, experiența altor sisteme de drept.
Importanța deosebită a metodei comparate este dată și de crearea unei ramuri distincte în sistemul științelor juridice dreptul comparat (știința dreptului comparat), de crearea în numeroase țări a unor catedre și instituții de drept comparat, inclusiv a unor instituții internaționale cum este Academia Internațională de Drept Comparat cu sediul la Paris.
D. Metoda sociologică
Metoda sociologică, reprezintă o direcție de cercetare cu reale foloase pentru cunoașterea realității juridice.
Existența dreptului este intim legată de viața socială. S-ar putea spune că această legătură se cristalizează în raporturi mai directe decât celea ale moralei, spre exemplu, toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt fenomene juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici ea detașată de cadrul social în schimb ea nu se sprijină pe agențispecializați spre a o apăra, iar exercițiul său poate fi la fel de bine individual, cât și colectiv.
Dreptul, dimpotrivă, oricare ar fi formele și genurile sale, este totdeauna fondat pe recunoașterea colectivă fără de care nu s-ar putea stabili acea corespondență între obligațiile unora și pretențiile altora. Cu alte cuvinte dreptul este social prin vocație și prin conținut.
Juriștii au privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru legea ca pe o realitate cu o incontestabilă încărcătură social-umană (iubi societas ibi jus spuneau romanii). Preocupări în direcția stabilirii legăturii dreptului cu mediul înconjurător întâlnim din cele mai vechi timpuri. Și Aristotel și Platon, Cicero, Hobbes, Hugo Groțius etc. Au fost preocupați de a stabili o posibilă corespondență a legilor în lumea înconjurătoare. Montesquieu concepea chiar spiritul legilor în relațiile dintre oameni și dintre aceștea și mediul înconjurător, definind legile ca raporturi necesare decurgând din natura lucrurilor.
Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o metodă sociologică în studiul dreptului de la începutul acestui secol. Sociologia ca atare, își leagă începuturile de mijlocul secolului trecut. Ca știință a societății, a formelor de coexistență socială, sociologia debutează prin a afișa serioase rezerve față de știința dreptului.
Întâlnirea dintre sociologie și drept s-a petrecut în condițiile în care, la o sută de ani de al apariția, la 1804, a Codului civil francez s-a constatat o anumită rămânere în urmă a legilor față de evoluția societății, o anumită întârziere culturală a dreptului. Aceasta nu mai putea da întotdeauna soluții operative aspectelor noi pe care viața le ridica. Dreptul se afla în întârziere față de fapte, el începea să-și dezvăluie limitele.
Se apelează și la sociologie, cercetându-se, dincolo de hotarele sacre până atunci ale normei juridice, mediu social care condiționează dreptul. Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului definindu-l ca un fapt social și încearcă să resistematizeze sursele evoluției și influenței dreptului asupra societății, oferind științelor juridice o metodă rațională de studiere a fenomenului social.
Sociologii au recunoscut în preocupările străvechi ale dreptului elemente importante de sociologie juridică. Ei au constatat, astfel, că dintre toate fenomenele sociale (spirituale, morale, religioase etc.) fenomenul juridic se impune cu precădere ca fiind cel mai caracteristic din punct de vedere social.
Făcând eforturi pentru a ieși din tiparele pozitivismului, știința dreptului acordă la rându-i, o tot mai mare atenție cercetării legăturii dreptului cu mediul exterior. Întrebările juriștilor bazate pe quid juris și cele ale sociologilor bazate pe quid facti încep să-și găsească temeiuri de apropiere.
Specialistul în drept public, profesorul francez Maurice Haurion remarca faptul că puțina sociologie te îndepărtează de drept, iar multa sociologie te readuce la el. În replică, sociologul francez jurist la origine George Gurvitch completa (peste timp) puțin drept te îndepărtează de sociologie, iar mai mult drept te readuce la ea.
Cel care pune bazele cercetării sociologice a dreptului este juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa Bazele sociologiei dreptului , apărută în 1913.
Erlich, adept al liberului drept fundamentează necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a realității juridice, care nu se poate reduce la stadiul normelor și instituțiilor juridice, fiind necesare cercetări în plan vertical, în adâncime pentru a se pune în evidență dreptul viu.
În continuare cercetarea sociologică juridică ia amploare, contribuind la aceasta atât sociologi de renume cum ar fi: G.Trade, Max Weber, Georg Simmel ș. a., cât și juriști bine cunoscuți, spre exemplu Rudolf Stammler, Renato Treves, Jean Carbonier etc.
Cercetările sociologice juridice dau o perspectivă nouă studiului realității juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea influențează dreptul și suportă, la rându-i influența din partea acestuia. Același obiect (dreptul) pe care științele juridice îl studiază din interior, sociologia juridică a dreptului pune în lumină faptul că între fenomenele sociale există unele care au un caracter juridic deosebit legile, activitatea jurisdicțională, activitatea administrativă, denumite uneori și fenomene juridice primare, întrucât trăsătura lor evident juridică le face să se identifice cu dreptul în același timp însă există și fenomene juridice secundare, în care elementul juridic este mai puțin evident responsabilitatea socială, statutul și rolul individului etc., - deși nu se poate afirma că acest element lipsește cu desăvârșire.
Cercetarea sociologică juridică îmbrățișează fără discriminări ambele forme de cuprindere a elementelor de juridicitate în fenomenele vieții sociale. Prin metode care-i rămân specifice (observația, sondajul de opinie, ancheta sociologică, chestionarul, interviul), sociologia juridică îmbrățișează următoarele domenii:
Domeniul creării dreptului;
Domeniul cunoașterii legilor de către cetățeni și organele de stat;
Domeniul poziției subiecților raporturilor sociale față de reglementările juridice în vigoare;
Domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului;
Domeniul limitelor reglementării juridice, al raportului dintre sfera reglementărilor juridice și extrajuridice, a formelor juridice și metajuridice de influențare a conduitei cetățenești.
Între temele de cercetare sociologică juridică se întâlnesc:
Documentări solicitate de organe cu competențe normative;
Investigații cu caracter de expertiză legală;
Investigații privind modul de administrare a justiției;
Cunoașterea legii;
Investigații privind desfășurarea procesului de reintegrare socială a persoanelor ce au comis fapte antisociale etc.
Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi utilizată de legiuitor pentru a-și procura informații în legătură cu măsura în care legea este respectată și în ce proporție legea își găsește suport din partea sentimentului juridic comun.
Exemplu. Sunt bine cunoscute rezultatele cercetărilor care au stat la baza unor măsuri legislativ-statale, cum ar fi legislația și vârsta adolescenței, conceptul de fapte antisocială, strategia activității de cunoaștere a legilor etc. Iată spre exemplu, în problematica autorității părintești, într-o anchetă socio-juridică mai veche desfășurată în SUA, cercetătorii și-au propus studierea următoarelor aspecte:
Coincidențele și necoincidențele între reglementarea autorității părintești și sentimentele juridice ale societății;
Unitatea sau diversitatea acelor sentimente;
Analiza importanței unor factori de stratificare a opiniilor în această materie vârsta, veniturile, sexul, pregătirea etc., în ce măsură rezultatele cercetării sociologice condiționează oportunitatea unor reglementări juridice.
Rezultatele cercetărilor au scos la iveală, că în numai cinci din chestiunile studiate s-a observat o coincidență a reglementărilor de drept cu sentimentele celor chestionați. Întrebările puse au fost de tipul: părinții au dreptul să controleze salariile copiilor? Care, poate fi vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei?
Ancheta a scos la iveală, printre alte concluzii, o lacună a reglementării legale: inexistența unor dispoziții privitoare la vârsta adolescenței. Sociologia și psihologia operează o distincție în evoluția tânărului, vorbind de adolescență ca perioadă imediat premergătoare celei de maturitate psihică (chiar cuvântul vine de la adolesco ere a crește, a căpăta puteri, a se maturiza).
Adolescența este stadiul începând cu procesul maturizării sexuale, și sfârșind odată cu apropierea maturității (biopsihice). În general perioada se situează între anii 12/13 18/19. Deși există în sociologie asemenea delimitări, dreptul nu consideră vârsta respectivă ca o etapă deosebită în dezvoltarea personalității și nu i se acordă forma unei categorii juridice separate ( e vorba, bineînțeles, de dreptul SUA).
Această anchetă a subliniat concluzii legate, între altele, și de necesitatea unor revederi ale legislației, în diverse ramuri de drept, care să pună în lumină asemenea diferențieri.
Deci în concluzie putem spune, că extinderea cercetării sociologice cu metodele proprii inclusiv sondajul de opinie sau ancheta sociologică, nu au lăsat pe dinafară nici aspectele juridice ale vieții sociale. Dimpotrivă ca urmare a extinderii lor s-a conturat sociologia juridică ca disciplină de sinestătătoare, născută din nevoie și ca rezultat al analizei factorilor sociali de condiționare și intercondiționare ai dreptului. În efortul de creare și conturare cât mai precisă a acestei discipline a fost creată o Asociație internațională de sociologie juridică, iar la unele Facultăți de drept se predau cursuri în această materie.
E. Metodele cantitative și alte metode
Metodele cantitative, capătă în ultimul timp o tot mai mare pondere în cercetarea științifică juridică, cu largi și imediate aplicații în practica dreptului. În general azi, teoria juridică nu poate merge decât în strânsă corelație cu nevoile practice ale creării și aplicării dreptului.
Ipotezele științifice se cer a fi verificate în cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic, în ultimă corelație cu scenariile dezvoltării economico-sociale. Descifrarea, explicarea, propunerea de decizii și prognoză se bazează pe aprecieri teoretice argumentate prin experiență dobândită din studiul cazurilor secundare. Există în țările occidentale chiar o ramură specializată jurometria care pleacă de la procedeul cazuistic ca un mod de abordare orientat spre cazul singular.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea științifică juridică și în practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valențe acestei cercetări, în strânsă legătură cu unitățile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei, această folosire nu îngustează posibilitățile de decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică îmbunătățește procesul decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operațiuni.
În ultimul timp, chiar în plan decizional se poate vorbi de rolul ordinatorului este vorba de deciziile cu caracter repetitiv (mai ales în domeniul deciziei administrative) caracterizate prin faptul că în conținutul lor se face aplicarea mecanică și identică (pentru aceleași categorii de fapte) a unor norme juridice la situații reductibile în formule matematice finale.
Pe plan mondial cercetările de informatică juridică au fost orientate în următoarele direcții:
Elaborarea și sistematizarea legislației;
Evidența legislativă;
Evidența deciziilor de practică judecătorească (a precedentelor judecătorești);
Stocarea și sistematizarea informației juridice;
Evidențe criminologice etc.
În planul evidenței legislative calculatorul, în baza programelor informatice oferă datele necesare în vederea aprecierii exacte a corelațiilor dintre reglementări, realizând recesământul normelor ce pot intra în conflict.
Consiliul Europei (prin Direcția Afacerilor juridice) și Comisia Pieței Comune (prin Serviciul Juridic) desfășoară în mod coordonat eforturi pentru unificarea cercetărilor privind perspectivele legislației comunitare.
Încă din anul 1969, comitetul miniștrilor din Consiliul Europei a creat un organ de experți pentru armonizarea modalităților implementării informației juridice în calculator în domeniul privind tratatele internaționale, reglementări interne și date de statistică juridică.
Este în afara discuției faptul că, în condițiile tehnice actuale nu se pune problema utilizării calculatorului pentru a înlocui judecătorul în pronunțarea unei soluții în procesul judiciar.
Hotărârea judecătorească nu înseamnă aplicarea pur mecanică a legii la o cauză determinată. Așa cum nu există două frunze absolut identice, doi fulgi de nea la fel, tot astfel nu putem să întâlnim două spețe, două cazuri de viață, identice, chiar dacă în elementele lor generale, spețele ce se deduc în fața completului de judecată pot prezenta (și prezintă) multe aspecte comune. Instanța trebuie, pentru acest motiv, să facă o evaluare a fiecărei spețe sub cele mai variate aspecte, cu grijă de nuanțe și de individualizare a trăsăturilor ce sunt impuse de circumstanțele fiecărei cauze și de particularitățile fiecărui participant (reclamant, pârât, inculpat, parte civilă, parte responsabilă etc.) la procesul judiciar. Aceasta nu înseamnă că ordinatorul nu-și află locul pe masa judecătorului. Dimpotrivă, așa cum demonstrează situația organizării instanțelor din țările dezvoltate pe masa fiecărui judecător se află un terminal de la care se poate obține într-un termen record o cantitate de informație legislativă de doctrină și de practică, care scutește eforturi considerabile, aduce plusul de exactitate, de siguranță și accelerează considerabil rezultatul (stabilirea și motivarea soluției).
În general, metodele cantitative aplicate în drept din care am amintit doar câteva au meritul incontestabil de a contribui efectiv la perfecționarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienței lor sociale, precum și la îmbunătățirea activității practice de realizare a dreptului. De aceea orice rezervă, orice prejudecată cu privire la utilitatea acestor metode trebuie statornic înlăturate.
Dintre alte metode este de reținut importanța folosirii metodei statistice, utilă atât pentru procesul de elaborare a dreptului cât și pentru cel de aplicare. De altfel, statistica judiciară s-a conturat ca un domeniu distinct al statisticii.
Cât privește metoda experimentală proprie științelor naturii, menționăm că în domeniul dreptului uneori în domeniul reglementării cu caracter economic, când punându-se problema unei transformări de ansamblu, la scara națională, s-a recurs în prealabil la verificarea noilor măsuri la scară redusă, în câteva unități.
Concluzii
Pornind de la legătura indisolubilă între drept și stat, ceea ce face ca oamenii de știință, specialiști în teoria dreptului, să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii comune a statului și dreptului, constituindu-se și o disciplină distinctă de teoria generală a statului și dreptului.
În principiu, știința juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fără studierea statului, în așa măsură cele două fenomene statul și dreptul, sunt legate unul de altul. De aceea unele concepte, noțiuni, categorii legate de stat se analizează în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului și statului. În orice caz, teoria generală a dreptului și statului nu poate evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul, fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios închegată și bine conturată asupra dreptului.
Revenind la cercetarea și definiția obiectului teoriei generale a dreptului și statului este de reținut că ea studiază dreptul și statul în ansamblu în generalitatea și integritatea sa, ordinea juridică în întregime. Ea formulează definiția dreptului și statului, celelalte concepte, categorii caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate științele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept subiectiv ș.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale, valabile pentru toate științele juridice. De exemplu, principiile legalității, supremației legii, prezumției de cunoaștere a legii (nimeni nu se poate scuza de necunoașterea legii) ș.a. Teoria generală a dreptului și statului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare, folosită de știința dreptului.
Ca disciplină de învățământ teoria generală a dreptului și statului are și un caracter de introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă și o disciplină conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după însușirea majorității materiilor.
Metodologia juridică poate să apară ca o știință despre știința dreptului care dezvăluie aspecte din cele mai importante și pasionante cum ar fi: modul cum lucrează omul de știință, dar și artizanul dreptului, regulile științei dreptului, caracterul său.
Ca și în orice domeniu, cercetarea științifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode și procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa
În legătură cu acest fapt menționăm extinderea cercetărilor interdisciplinare cu folosirea evidentă și a unor metode complexe. Științele juridice nu au fost nici ele scutite de această orientare, deși din păcate, în acest domeniu s-a făcut destul de puțin pentru cercetarea teoretică a noilor metodologii și, ca o consecință firească a acestei stări de lucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a înregistrat progresele necesare.
O bună cunoaștere, explicare și interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o înțelegere științifică a mecanismului acțiunii sociale a dreptului, a funcțiilor lui, a esenței conținutului și formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice menționăm în primul rând metoda logică.
În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate științele juridice se folosesc de categoriile, raționamentele logice. Făcând abstracție de ceea ce nu este esențial, întâmplător în existența dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esențial, caracteristic, pentru drept. De importanța aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbește însăși faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică.
În legătură cu metoda istorică arătăm că potrivit acestei metode științele juridice cercetează dreptul în perspectiva și evoluția sa istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esența, forma și funcțiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate o societate, știut fiind că instituțiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului și țării respective.
Apelând la istorie, dreptul își află condițiile ce-i pot descifra ascendența. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituții juridice știința dreptului, constatând vechimea lor, le urmărește evoluția, configurația, funcțiile etc.
O altă metodă, ce poate fi amintită în cadrul aceluiași capitol, este metoda comparată. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituțiilor și normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.
Comparația ajută esențial la construirea tipologiilor juridice și clasificărilor, în procesul de legiferare. Metoda comparativă are, de asemenea, o importanță majoră, ea furnizând informații prețioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaționale. Prin studiul comparat al diferitelor instituții juridice naționale se desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune cât și cele specifice Importanța deosebită a metodei comparate este dată și de crearea unei ramuri distincte în sistemul științelor juridice dreptul comparat.
Metoda sociologică, reprezintă o direcție de cercetare cu reale foloase pentru cunoașterea realității juridice.
Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului definindu-l ca un fapt social și încearcă să resistematizeze sursele evoluției și influenței dreptului asupra societății, oferind științelor juridice o metodă rațională de studiere a fenomenului social. Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi utilizată de legiuitor pentru a-și procura informații în legătură cu măsura în care legea este respectată și în ce proporție legea își găsește suport din partea sentimentului juridic comun.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea științifică juridică și în practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valențe acestei cercetări, în strânsă legătură cu unitățile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei, această folosire nu îngustează posibilitățile de decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică îmbunătățește procesul decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operațiuni.
Ca o concluzie, după prezentarea succintă a metodelor de cercetare, se impune constatarea că ele nu trebuie înțelese în mod izolat, ci în interdependența complementaritatea lor. Folosindu-le astfel, cercetarea științifică juridică, atât cea fundamentală, preponderent teoretică, cât și cea aplicativă are garanția obținerii unor rezultate valoroase și utile.
Bibliografie
N. Popa. Teoria generală a dreptului. București, 1992.
G.Vrabie, S. Popescu. Teoria generală a dreptului. Iași, 1993.
I. Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului și dreptului. București, 1983.
A. Gulipe. C voprosu o formirovanii metodologhii pravovoi nauchi. Sovetscoe gosudarstvo i pravo. 1991, Nr. 4.
V. Cozlov. Problemî predmeta i metodologhia obșcei teorii prava. Leningrad, 1989
D. Ciobanu. Introducere în studiul dreptului. București, 1993.
I. Humă. Introducere în studiul dreptului. Iași, 1993
Teoria generală a dreptului. (curs de lecții). N. Novgorod, 1993.
L. Mamut. Nauca o gosudarstve i prave: neobhodimosti radicalinogo obnovlenia.// Filosofschie nauchi. 1989, Nr. 11
Planul lucrării
Introducere
Obiectul de studiu
Metodele cercetării științifice a fenomenului juridic
Considerații generale
Noțiunea metodologiei juridice
Metodologia cercetării științifice juridice
Metoda logică
Metoda istorică
Metoda comparativă
Metoda sociologică
Metoda cantitativă și alte metode
Concluzii
Bibliografie
Orice fenomen social apărut spontan sau generat de alți factori necesită studierea lui de diferite științe apărute sau existente la moment în societatea noastră. Adoptând principiul că nimic nu se pierde totul se transformă, din domeniul științelor fizice, teoriei generale a dreptului, la rându-i, îi revine sarcina elucidării evoluției relațiilor și a realității sociale. Pentru aceasta ea utilizează un șir de metode specifice numai ei ca știință juridică. Dar pentru definirea completă este nevoie nu numai de metodele tradiționale adoptate, ci și de cele întrebuințate de alte discipline de graniță ce au într-o oarecare măsură trăsături comune (istoria, politologia, psihologia, medicina, cibernetica etc.).
În lucrarea de față ne-am propus să arătăm principalele metode curente folosite în teoria generală a dreptului, specificul și modelul de acțiune a fiecăreia. Teoria generală fiind o știință juridică are ca obiectiv definirea și studierea principalelor valori sociale promovate, precum și particularitățile subtile ce constituie un impediment în înțelegerea și acceptarea lor de către societate. Având un spectru variat de abordare ea lasă loc deschis pentru științele moderne și viitoare pentru completarea carențelor observate în societate și în lume în general. Bazându-ne pe zicala că nu există viitor fără trecut, metodele utilizate actualmente, deși după unii vor fi considerate învechite, vor constitui un imbold pentru adoptarea unor metode noi de înaltă operabilitate și eficacitate.
Obiectul de studiu
Obiectul științei juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic în toată complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, relațiile juridice și ordinea de drept din societate, conștiință juridică, corelația drept stat.
Dacă față de științele naturii, știința dreptului se deosebește prin faptul că are ca obiect nu natura și, deci, descoperirea legilor ei de existență și manifestare, ci un aspect al vieții sociale și anume dreptul, apoi în cadrul științelor sociale știința juridică se distinge (alături de etică) ca fiind o știință normativă, deoarece fragmentul din realizarea socială pe care-l studiază este reprezentat de normele juridice.
Ansamblul normelor juridice se constituie într-un sistem al științelor juridice, în cadrul căruia se pot distinge, în funcție de sfera și modul de abordare a studiului dreptului, trei grupe și anume:
Științe juridice teoretice globale;
Științe juridice de ramură;
Științe juridice istorice.1
În cadrul primei grupe se înscrie Teoria generală a dreptului și statului având ca obiect abordarea teoretică, generală a dreptului și statului și funcțiile și formele sale de manifestare.
Teoria generală a dreptului și statului, ca ramură distinctă a științelor juridice, apare și se constituie, în secolul XX-lea, în prima sa jumătate și mai pronunțat, după cel de-al doilea război mondial. Aceasta nu înseamnă nicidecum că abordarea teoretică, generală a studiului ar fi fost neglijată până la epoca contemporană.
Dimpotrivă, așa cum am menționat preocupări în acest sens au existat din cele mai vechi timpuri. Ele au avut însă și au continuat să aibă de-a lungul secolelor un caracter, preponderent filosofic, ajungându-se în secolul al XX-lea la constituirea filosofiei dreptului ca ramură distinctă a filozofiei și ca disciplină de învățământ destinată studiului teoretico-filozofic al dreptului. În unele țări o disciplină cu același subiect apare sub denumirea de Enciclopedie a dreptului.2
Pornind de la legătura indisolubilă între drept și stat, ceea ce face ca oamenii de știință, specialiști în teoria dreptului, să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii comune a statului și dreptului, constituindu-se și o disciplină distinctă de teoria generală a statului și dreptului.3
În principiu, știința juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fără studierea statului, în așa măsură cele două fenomene statul și dreptul, sunt legate unul de altul. De aceea unele concepte, noțiuni, categorii legate de stat se analizează în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului și statului. În orice caz, teoria generală a dreptului și statului nu poate evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul, fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios închegată și bine conturată asupra dreptului.
Revenind la cercetarea și definiția obiectului teoriei generale a dreptului și statului este de reținut că ea studiază dreptul și statul în ansamblu în generalitatea și integritatea sa, ordinea juridică în întregime. Ea formulează definiția dreptului și statului, celelalte concepte, categorii caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate științele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept subiectiv ș.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale, valabile pentru toate științele juridice. De exemplu, principiile legalității, supremației legii, prezumției de cunoaștere a legii (nimeni nu se poate scuza de necunoașterea legii) ș.a. Teoria generală a dreptului și statului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare, folosită de știința dreptului.4
O atenție deosebită acordă această disciplină studierii corelației dintre drept și putere, drept și stat.
Teoria generală a statului și dreptului este, evident, o știință, întrucât ea operează cu concepte, teorii, principii, legități, dar din alt punct de vedere, sub alt aspect poate fi privită și ca o artă, în măsura în care ea solicită din partea juristului pe lângă cunoștințe, talent, măestrie și capacitatea de a sesiza, cerceta fenomenul juridic, a-i înțelege legitățile.
Teoria generală a dreptului nu rămâne la nivelul abstracțional, ea are, de asemenea, o importanță practică, servind nemijlocit procesului de elaborare și aplicare a dreptului. În acest scop, este studiată tehnica juridică privind elaborarea și realizarea actelor juridice.
Ca disciplină de învățământ teoria generală a dreptului și statului are și un caracter de introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă și o disciplină conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după însușirea majorității materiilor.
În ce privește științele juridice de ramură, acestea s-au constituit pe măsura dezvoltării și extinderii reglementărilor juridice în cele mai diverse domenii ale vieții sociale și constituirii ramurilor (și subramurilor) de drept. În principiu, ramura de drept formează obiectul unei științe juridice de ramură. Astfel dreptului constituțional îi corespunde știința dreptului constituțional, dreptului civil - știința dreptului civil, dreptului penal știința dreptului penal ș.a.m.d. studiul dreptului internațional constituie obiectul științei dreptului interrnațional.
Este important de reținut că în denumirea curentă nu se folosește terminologia completă (știința dreptului constituțional) ci aceea a ramurii (drept constituțional, drept civil, drept internațional, etc.) și pentru a desemna disciplina științifică respectivă.
Pe măsură ce reglementările juridice abordează domenii și aspecte noi de reglementare, fenomen ce se manifestă tot mai evident în epoca actuală ca urmare a transformărilor sociale, științifice și tehnologice, interne și internaționale, apar și noi discipline științifice sau tendințe de a crea noi ramuri ale științelor juridice. În acest sens se vorbește, bunăoară, de dreptul mediului înconjurător, dreptului afacerilor, sau dreptul comunitar pentru relațiile Comunității Economice Europene.5
Studiul istoric al dreptului și statului constituie obiectul diferitelor ramuri ce formează disciplinele sau științele juridice istorice. După modul în care este abordată cercetarea istorică a dreptului, în general, în lume, într-o anumită țară sau numai în cadrul unei anumite instituții se pot distinge, Istoria generală a dreptului, istoria dreptului într-o anumită țară, de pildă, Istoria dreptului Republicii Moldova sau istoria unei ramuri sau instituții, cum ar fi istoria dreptului penal sau istoria dreptului de proprietate, etc. Aici trebuie să distingem și disciplina istoria doctrinelor (sau gândirii) juridice care are ca obiect, așa cum reiese din denumire, analiza evoluției istorice a diferitelor curente, teorii sau școli juridice.
La studiul fenomenului juridic își aduc, de asemenea, contribuția unele științe de graniță, interdisciplinare ce pot fi considerate ca auxiliare științelor juridice, cum sunt: criminologia, criminalistica, medicina legală, psihiatria juridică, statistica juridică, informatica sau cibernetica juridică. Folosind mijloacele proprii altor științe medicina, psihologia, cibernetica ș.a. acestea au un rol important în activitatea juridică la diferitele ei ipostaze.
METODELE CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE A FENOMENULUI JURIDIC
Considerații generale
Metodologia juridică poate să apară ca o știință despre știința dreptului care dezvăluie aspecte din cele mai importante și pasionante cum ar fi: modul cum lucrează omul de știință, dar și artizanul dreptului, regulile științei dreptului, caracterul său. Într-o exprimare plastică, Mircea Manolescu considera că metodologia juridică ar fi sistemul care organizează legăturile dintre apele adânci uneori liniștite, alteori tumultuoase - din diferite regnuri juridice, aflate la atât de deosebite niveluri și cu mare accidente de teren între ele. Spre deosebire de alte concepții care consideră că metodologia juridică este, de fapt, filozofia unei metodologii juridice autonome, în sensul independenței de orice concepție filozofică (fără a se subordona unei anumite icoane de lume și viață).
Ca și în orice domeniu, cercetarea științifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode și procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. Metodele de cercetare în domeniul științelor sociale s-au dezvoltat și perfecționat și ele în contextul general al impulsului dat cunoașterii științifice de noua revoluție științifică contemporană, evidențiat mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale informaticii și tehnicii de calcul.
Dacă natura operează spontan, gândirea, în mod special cea științifică, acționează pe bază metodică. Metoda deci apare ca un mijloc eficace al gândirii. Modul în care cugetarea omenească se desfășoară reproduce pe cel al realității.
Din momentul în care s-a stabilit, că drumul către adevăr este mai prețios decât însăși stăpânirea lui, problema căilor pe care cugetarea le urmează și a mijloacelor pe care le folosește a devenit aproape chinuitoare.
Problema metodelor de cercetare în domeniul științelor sociale este deosebit de complexă în condițiile dezvoltării contemporane, a întrepătrunderii diferitor științe, inclusiv a apariției a așa-numitor discipline de graniță sau de intersecție. De aceea, pe lângă metodele specifice fiecărei ramuri de științe sociale sau ale naturii se recurge azi la generalizarea și extinderea unor metode, altădată proprii altor științe. În această ordine de idei, menționăm extinderea cercetărilor interdisciplinare cu folosirea evident și a unor metode complexe. Științele juridice nu au fost nici ele scutite de această orientare, deși din păcate, în acest domeniu s-a făcut destul de puțin pentru cercetarea teoretică a noilor metodologii și, ca o consecință firească a acestei stări de lucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a înregistrat progresele necesare.
În condițiile revoluției actuale științifice și tehnologice se produc profunde transformări de structură, de viziune ce determină ca cercetarea științifică să treacă printr-o mutație fecundă. Această mutație aduce în prim plan un spațiu privilegiat acela al întâlnirii științelor, al dezvoltării unor cercetări la confluența, la limita științelor.
În plan metodologic asistăm la importante împrumuturi, la o adevărată contaminare metodologică. Fenomenul este resimțit și în domeniul cercetării dreptului, în care se îmbină metodele tradiționale cu cele moderne.
Vorbind de metodele de cercetare ale Teoriei generale a dreptului avem în vedere de fapt metodele de cercetare ale științei juridice, în general, și abordarea lor teoretică, sarcina ce revine Teoriei generale a dreptului.
Acum să facem unele precizări terminologice privind noțiunea de metodă, metodologie ș.a.m.d.
Cuvântul metodă vine de la grecescul methodos- cale, drum, dar și: mod de expunere. Preocuparea pentru perfecționarea metodei a dus la apariția științei despre metodă metodologia. Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigație, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.
Metoda privește fie un anumit principiu metodologic (metodă particulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metodă individuală).
O metodă în sensul adevărat al cuvântului, trebuie să fie determinată de însăși obiectul cercetării științifice, trebuie să corespundă legilor acestuia. Între diversele trepte metodologice generala, particulara, individuala se stabilesc raporturi complexe, în cadrul cărora se pot distinge aspecte caracteristice legături dintre general și particular, dintre parte și întreg, dintre proces și moment, etc.
O bună cunoaștere, explicare și interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o înțelegere științifică a mecanismului acțiunii sociale a dreptului, a funcțiilor lui, a esenței conținutului și formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Așa deci, arătăm că prin metode înțelegem un ansamblu de operații intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoașterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite și anumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare ale metodelor și nu trebuie confundate cu acestea.
Studiul metodelor de cercetare în domeniul științelor juridice, a valorii lor euristice pentru descoperirea unor cunoștințe noi, revine teoriei generale a dreptului. Aceasta nu elimină însă posibilitatea ca și celelalte ramuri ale științei dreptului să-și aducă contribuția la perfecționarea metodologiei juridice în domeniul lor de investigații.
Noțiunea metodologiei juridice
Știința dreptului își afirmă statutul epistemologic printr-o preocupare constantă și veche pentru perfecționarea mijloacelor gândirii obiectului său.
În ultimul timp, această preocupare este concentrată în cadrul teoriei și sociologiei juridice.
Preocupări de definire a metodologiei juridice și de analiză a metodelor cercetării științifice a dreptului sunt prezente în literatura juridică. Așa cum s-a reținut într-un șir de lucrări, metodologia juridică, poate să apară ca o știință despre știința dreptului, care dezvăluie aspecte din cele mai importante și pasionante, cum ar fi: modul cum lucrează omul de știință, regulile științei dreptului, caracterul său.
În ce ne privește definim metodologia juridică ca sistem al acelor factori de relativă invarianță într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relațiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoașterii fenomenului juridic.
Factorii de relativă invarianță într-un număr suficient de mare de metode sunt în acest caz principiile, normele sau criteriile metodologice, ele formează conținutul metodologiei juridice.
Raporturile, legăturile, relațiile ce se stabilesc între diferitele metode, fie înainte, fie în timpul, fie după încheierea actului de cercetare științifică alcătuiesc obiectul metodologiei juridice. Acest obiect nu-l formează deci metodele în sine, ci raporturile multiple dintre acestea.
Întrucât metodele diferă ca grad de abstractizare, ca arie de aplicare, ca grad al preciziei pe care o pot oferi cercetării științifice, se justifică dezvoltarea unei metodologii juridice, ca un ansamblu de norme de selectare, de cooperare și apreciere a avantajelor și, eventual, dezavantajului aplicării diverselor metode.
Este de remarcat și faptul că analiza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului juridic nu se vrea în nici un fel un clasament valoric, în sensul că nu poate fi absolutizată valoarea uneia în raport cu alta. Totodată trebuie combătut extremismul metodologic. Se impune o strânsă colaborare, o combinare a metodelor de cercetare întrucât fiecare are vocația de a sesiza universalul.
Metodele cercetării științifice juridice
A. Metoda logică
Cunoașterea pe cale deductivă pleacă și în drept de la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. Există pentru deducție un ananke stenai inducția, și prin urmare, experiența.
Conceptele matematice scrie Wundt rezultă din raportul abstract ale formelor intuiției și reduc întotdeauna la elementele de cea mai simplă formă intuitivă. Jurisprudența scoate scoate conceptele ei din relațiile cele mai complicate ale comerțului uman și ale comportamentului arbitrar. Astfel matematic este după natura problemei cea mai simplă din toate științele, iar jurisprudența, cea mai complicată.
Deducția în drept este în întregime dominată de silogismele de subsumare. Nu întâmplător, Ath. Joja consideră că tehnica juridică și retorica sunt o altă obârșie a logicii.
S-a discutat îndelung în legătură cu existența logicii juridice ca o logică rațională. În literatura de specialitate din țara noastră, puntctul de vedere asupra poziției logicii în sistemul științelor logicii juridice, în sistemul științelor logicii au diferit. Astfel, profesorul Gheorghe Enescu consideră că există o logică judiciară în cadrul logicilor normative, iar profesorul Petru Botezat recunoaște aportul dreptului la construirea teoriei argumentării. În general se are în vedere utilizarea regulilor în activitatea practică de realizare a dreptului (logica juridică) și mai puțin ca un domeniu distinct de aplicare a logicii în procesul specific de cunoaștere juridică, ca o dialectică a gândirii juridice, a logicii actului de creație în drept.
Indiferent de pozițiile exprimate considerăm că principiile logicii formale nu se transpun mutais mutandis în domeniul juridic. Ele capătă o expresie specifică în drept. Exprimând o asemenea calitate, Kalimowski, definește astfel logica juridică: Studiul gândirii juridice discursive în toată întinderea acestuia adică în toate operațiile ei intelectuale pe care le efectuează în elaborarea, interpretarea și aplicarea dreptului (G. Kalimowski, De la specificite de la logique citat de Gh. Mihai Elemente constructive de argumentare juridică, Academia București , 1982, p. 21)
Având în vedere modul în care acționează norma juridică asupra comportamentului uman (prin impunerea unei conduite a face sau a nu face ceva prin permiterea unei conduite, prin recomandare sau prin stimulare unui gen de conduită, din punct de vedere al logicii deontice, s-ar putea formula următoarea schemă deontică a funcționării normei:
conținut
a să întreprindă acțiunea . P.
Schemă concepută de Gh von Wright în: Normă și acțiune
Aplicațiile logicii nu pot rămâne doar la nivelul logicii deontice. Așa cum se subliniază într-o lucrare relativ recentă: fără a respinge câtuși de puțin cuceririle logicii deontice și importanța practică a acestor cuceriri într-o mai umană comcretizare a nobilelor idei ale justiției considerăm că teoria argumentării se poate construi ca parte a logicii juridice (Gh. Mihai Elemente constructive de argumentare juridică)
Încă la începutul secolului se consideră că pentru a interpreta dreptul sau pentru a construi un sistem de cunoștințe bazat pe categorii și concepții funcționale, trebuie să se aplice metoda clasică a jurisconsulților. această metodă notează Larnande se compune din inducție și deducție și constituie în mod esențial din cercetări ce trebuie efectuate asupra constituțiilor, a acordurilor, a legilor, precum și a deciziilor juridice și a practicii . Ulterior, utilizarea instrumentelor logice a privit nu numai analiza construcției tehnice a dreptului cea care pune în lumină virtuțile, teoretice ale unui sistem de drept - , dar și finalitățile pe care le urmărește și valorii pe care le ocrotește sistemul respectiv. Această extindere a întrebuințării metodei a legat-o mai strâns de celelalte metode, a implicat-o în defrișarea unor zone de cunoaștere ignorate până atunci.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice menționăm în primul rând metoda logică.
În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate științele juridice se folosesc de categoriile, raționamentele logice. Făcând abstracție de ceea ce nu este esențial, întâmplător în existența dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esențial, caracteristic, pentru drept. De importanța aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbește însăși faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică.
Dreptul este o știință nu exclusiv deductivă. Atât în construcțiile sale teoretice, cât și în practica juridică, necesitatea argumentării se prezintă ca o cerință sine qua non ( de la sine ). Cunoașterea pe cale deductivă pleacă și în drept de la premisa, că nu se poate dovedi deductiv nimic de cât pornind de la principii anterioare.
Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire științifică. În drept ea este o totalitate de procedee și operațiuni metodologice și gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăți.
Ca știință eminamente sistematică, dreptul se apropie considerabil de matematică, astfel că cineva a putut defini dreptul ca o matematică a științelor sociale. O asemenea apropiere este posibilă datorită caracterului pregnant logic al dreptului.
Obiectul lor fiind deosebit, matematica și dreptul au puncte comune sub aspectul formei, deducând din necesitatea stringentă a formei și formării ipotezelor. O normă procedurală de drept obligă pe acela care face o afirmație în fața instanței s-o dovedească, stabilind și reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.
Dacă știința înseamnă folosirea sistematică a puterii intelectuale umane pentru producerea cunoașterii, știința dreptului își propune să expună tematic și să analizeze logic dreptul, în așa fel încât acesta ca actor de programare a libertății de acțiune a oamenilor să constituie un tot coerent, care să nu contrazică prin contradicții anterioare.
Juristului omului de știință și practicianului îi este necesar și util întregul aparat al logicii. Am putea chiar afirma că există o adevărată pasiune de drept pentru conceptele logicii formale. Aceasta se explică prin simplitatea rezolvării problemelor de gândire sau celor de practică, se crede adesea că este suficient să stăpânești formele și perceptele gândirii logice pentru ca succesul să fie asigurat.
B. Metoda istorică
Potrivit metodei istorice științele juridice cercetează dreptul în perspectiva și evoluția sa istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esența, forma și funcțiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate o societate, știut fiind că instituțiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului și țării respective.
Metoda istorică se împletește strâns cu istoria dezvoltării sociale. Pentru juriști este extrem de importantă dezvoltarea sensului evenimentelor trecute. În fiecare lege sunt sintetizate necesități reale ale vieții, se exprimă o anumită stare a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoașterea reglementărilor și formelor de drept, costituie un important document și pentru istorie.
Legea celor 12 Table, care a rezistat cu mici modificări timp de peste zece secole, vastă operă legislativă a lui Iustinian (Codul, Digestele, Institutele, Novelele), Codul lui Manu în India etc., sunt monumente juridice, dar în egală măsură, acestea dau dovadă evoluției istorice.
În îndelungata istorie a poporului nostru, formele dreptului vechi fac spiritul umanist al setei de dreptate și adevăr care au caracterizat acest popor urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci, cum îi caracterizează Herodot pe geto-daci.
În constituția poporului (și în cercetările de istorie), legea țării sau obiceiului pământului erau socotite ca un drept vechi , o datină din bătrâni, provenind din timpuri de dinainte , de la formarea țării sau mai încolo. Mai târziu în dreptul feudal scris (Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Matei Basarab etc.), sunt cuprinse noi reglementări, care oglindesc schimbările petrecute în viața economică, politică, culturală a țărilor române.
În general dreptul urmează firul evoluției sociale, în el reflectându-se nivelul dezvoltării culturale a unei societăți. Valoarea creației juridice a diferitor popoare și din diferite epoci istorice se integrează în mod nemijlocit în cultura poporului și epocii respective, contribuie și, în același timp, de nivelul acestei culturi.
Pentru cunoașterea sistemelor de drept sunt extrem de utile juristului concluziile istoricului, așa cum și istoricii trebuie să se aplece asupra documentului juridic. Orice istorie trebuie să-și propună ca scop aflarea și dovedirea adevărului în faptele omenești. Ideea dreptului străbate de la un capăt la altul istoria.
Viața lăuntrică a popoarelor nu poate fi bine înțeleasă fără cercetarea așezămintelor lor, care se întemeiază pe reglementări și raporturi juridice, astfel că un mare istoric francez a putut conchide: Orice jurisconsult trebuie să fie istoric și fiecare istoric trebuie să fie jurisconsult . Pentru că ce sunt toate frământările popoarelor continua Xenopol - decât năzuința de a realiza ideea dreptului sau de a apăra această idee atât în relațiile dintre popoare, cât și în acele dintre clasele sociale .
Istoria cuprinde toate genurile de manifestări, deci și pe cele juridice. Ca știință, ea este un mod de explicare a lumii (anume, a modului succesiv), iar această explicație o realizează utilizând metoda interferenței, prin care se urmărește să se stabilească adevăruri individuale, dinainte cunoscute.
Apelând la istorie, dreptul își află condițiile ce-i pot descifra ascendența; cunoscând formele suprapuse de drept, istoria își procură statornice modalități de atestare documentară. Teoria generală a dreptului și științele particulare (științe juridice de ramură), abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor și categoriilor cu care operează. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituții juridice știința dreptului, constatând vechimea lor, le urmărește evoluția, configurația, funcțiile etc. Teoria dreptului operează cu categoria de tip a dreptului, cu cea de bazin de civilizație juridică, plecând de la datele de cunoaștere oferite de știința istoriei.
Originea și apariția statului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori pe baza unor date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituții ale dreptului, acțiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicații în înțelegerea poziției respectivelor instituții în dreptul actual.
C. Metoda comparativă
Logica definește comparația ca pe o operație ce urmărește constatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituțiilor și normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.
Această acțiune a determinat chiar în unele sisteme de învățământ juridic recunoașterea existenței unei ramuri științifice știința dreptului comparat. Extinderea metodei dreptului comparat este impusă azi în mod esențial de sporirea fără precedent a legăturilor statelor, de creșterea volumului contractelor economice și sociale, urmare a amplificării interdependențelor în planul dezvoltării economice și culturale a țărilor lumii. Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce în prim plan necesitatea cunoașterii diverselor sisteme naționale de drept.
În forma sa embrionară, concepția asupra necesității dreptului comparat apare la începutul sec. XX, când se avansează și primele teze ale unei forme metodologice universale de studiere a dreptului. În continuare, literatura juridică s-a îmbogățit sensibil cu lucrări ce au pus bazele nu numai, unei metode a dreptului comparat, ci chiar a științei autonome a dreptului comparat.
Știința dreptului comparat a fixat deja anumite reguli, care prezintă utilizarea metodei comparative în drept. Observarea riguroasă a acestor reguli asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul științific indispensabil.
1. Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui să se constate, mai întâi, dacă sistemele comparate aparțin aceluiași tip istoric de drept sau aparțin unor sisteme istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parte instituțiile comparate sunt ideologic vorbind antagoniste, este evident că procedeul comparației nu poate fi relevat decât sub aspectul stabilirii diferențelor.
Iată, spre exemplu, dacă am dori să comparăm reglementarea instituției proprietății în familia dreptului romano-germanic (din care face parte sistemul nostru de drept) și familia dreptului musulman, vom utiliza analiza de contrast (comparație contrastantă). Instituțiile fiind evident deosebite, nu va fi realizată o juxtapunere a acestora, iar rezultatele vor fi prea puțin accentuate. Spre exemplu, în dreptul musulman se afla teoria teocratică, potrivit căreia întregul pământ aparține lui Alah și trimisul său Mahomed. Proprietarul suprem al pământului islamic este Califul reprezentant și continuator al profetului.
Proprietatea este permanentă, neexistând instituția prescripției. Modurile de dobândire a proprietății sunt, de asemenea deosebite, deosebite de cele din dreptul romano-germanic. Diferențele sensibile există și în legătură cu figura juridică a altor instituții. Spre exemplu, dreptul musulman reglementează întru-n mod aparte instituția căsătoriei. Dacă doctrina consideră de origine divină, dreptul musulman o trece în rândul tranzacțiilor civile (un contract făcut în vederea dreptului de a te bucura de o femeie, drept recunoscut, evident, numai bărbatului). Condițiile de validitate ale contractului sunt:
Consimțământul părinților;
Prezența a doi martori;
Constituirea unei date ( zestre );
Absența oricărui impediment ( dificultăți ).
Logodna este un uzaj constant, fiind un preludiu al căsătoriei, constând din declarația pretendentului și datinile privind încheierea și desfacerea căsătoriei.
Asemenea date, pe care le furnizează studiul comparatist sunt de natură a aduce informații prețioase în legătură cu reglementările din sisteme de drept diferite, chiar dacă nu vor putea fi sesizate similitudini sau juxtapuneri de reglementări între instituția din sistemul nostru legal și cele din sistemul susnumit.
2. O altă regulă a metodei comparative obligă să se considere termenii supuși comparației în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici, necesitatea ca în procesul de comparare să se plece de la cunoașterea principiilor de drept și regularitățiilor care comanndă sistemele de drept comparate.
Luarea în discuție a principiilor pe lângă compararea instituției și normelor se impune pentru a mări potențialul științific al cercetării comparate și pentru a preveni un eventual fragmentarism empiric.
3. Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului, care oferă imaginea poziției diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.
Comparatismul care dovedește să stabilească acel comparandum, care este norma aplicabilă în mod real, va trebui să țină seama de ierarhia acestor izvoare, de raporturile reale de forță juridică dintre ele, de modul în care se completează reciproc.
4. În sfârșit, în aprecierea termenului de comparat se ține seama nu numai de sensul inițial al normei, ci și de evoluția acestuia în timp, în procesul aplicării normei. În acest proces și mai ales când textul supraviețuiește unor perioade social istorice diferite, forma inițială a regulii de conduită poate evolua într-atât, încât sensul normei apare complet diferit.
Comparatismul va trebui în acest caz să apeleze la literatura de specialitate, să cerceteze starea moravurilor și influența tradițiilor.
Funcțiile dreptului comparat nu pot fi disociate de funcțiile generale ale Teoriei dreptului (cognitivă, critică, practic-aplicativă). Comparația ajută esențial la construirea tipologiilor juridice și clasificărilor, în procesul de legiferare, metoda comparativă are, de asemenea, o importanță majoră, ea furnizând informații prețioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaționale. Prin studiul comparat al diferitelor instituții juridice naționale se desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune cât și cele specifice. Combătând în principiu preluarea mecanică a unor instituții și reglementări juridice dintr-o țară la alta, ca și considerarea unora drept modele de urmat în alte țări, metoda comparată arată calea realistă de folosire a experienței legislative și juridice, îmbogățirea reciprocă a sistemelor juridice din diferite țări știut fiindcă orice reglementare juridică trebuie să izvorască și să răspundă în primul rând nevoilor naționale, specificului și particularităților țării respective, iar pentru găsirea soluțiilor optime va studia, evident și, experiența altor sisteme de drept.
Importanța deosebită a metodei comparate este dată și de crearea unei ramuri distincte în sistemul științelor juridice dreptul comparat (știința dreptului comparat), de crearea în numeroase țări a unor catedre și instituții de drept comparat, inclusiv a unor instituții internaționale cum este Academia Internațională de Drept Comparat cu sediul la Paris.
D. Metoda sociologică
Metoda sociologică, reprezintă o direcție de cercetare cu reale foloase pentru cunoașterea realității juridice.
Existența dreptului este intim legată de viața socială. S-ar putea spune că această legătură se cristalizează în raporturi mai directe decât celea ale moralei, spre exemplu, toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt fenomene juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici ea detașată de cadrul social în schimb ea nu se sprijină pe agențispecializați spre a o apăra, iar exercițiul său poate fi la fel de bine individual, cât și colectiv.
Dreptul, dimpotrivă, oricare ar fi formele și genurile sale, este totdeauna fondat pe recunoașterea colectivă fără de care nu s-ar putea stabili acea corespondență între obligațiile unora și pretențiile altora. Cu alte cuvinte dreptul este social prin vocație și prin conținut.
Juriștii au privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru legea ca pe o realitate cu o incontestabilă încărcătură social-umană (iubi societas ibi jus spuneau romanii). Preocupări în direcția stabilirii legăturii dreptului cu mediul înconjurător întâlnim din cele mai vechi timpuri. Și Aristotel și Platon, Cicero, Hobbes, Hugo Groțius etc. Au fost preocupați de a stabili o posibilă corespondență a legilor în lumea înconjurătoare. Montesquieu concepea chiar spiritul legilor în relațiile dintre oameni și dintre aceștea și mediul înconjurător, definind legile ca raporturi necesare decurgând din natura lucrurilor.
Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o metodă sociologică în studiul dreptului de la începutul acestui secol. Sociologia ca atare, își leagă începuturile de mijlocul secolului trecut. Ca știință a societății, a formelor de coexistență socială, sociologia debutează prin a afișa serioase rezerve față de știința dreptului.
Întâlnirea dintre sociologie și drept s-a petrecut în condițiile în care, la o sută de ani de al apariția, la 1804, a Codului civil francez s-a constatat o anumită rămânere în urmă a legilor față de evoluția societății, o anumită întârziere culturală a dreptului. Aceasta nu mai putea da întotdeauna soluții operative aspectelor noi pe care viața le ridica. Dreptul se afla în întârziere față de fapte, el începea să-și dezvăluie limitele.
Se apelează și la sociologie, cercetându-se, dincolo de hotarele sacre până atunci ale normei juridice, mediu social care condiționează dreptul. Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului definindu-l ca un fapt social și încearcă să resistematizeze sursele evoluției și influenței dreptului asupra societății, oferind științelor juridice o metodă rațională de studiere a fenomenului social.
Sociologii au recunoscut în preocupările străvechi ale dreptului elemente importante de sociologie juridică. Ei au constatat, astfel, că dintre toate fenomenele sociale (spirituale, morale, religioase etc.) fenomenul juridic se impune cu precădere ca fiind cel mai caracteristic din punct de vedere social.
Făcând eforturi pentru a ieși din tiparele pozitivismului, știința dreptului acordă la rându-i, o tot mai mare atenție cercetării legăturii dreptului cu mediul exterior. Întrebările juriștilor bazate pe quid juris și cele ale sociologilor bazate pe quid facti încep să-și găsească temeiuri de apropiere.
Specialistul în drept public, profesorul francez Maurice Haurion remarca faptul că puțina sociologie te îndepărtează de drept, iar multa sociologie te readuce la el. În replică, sociologul francez jurist la origine George Gurvitch completa (peste timp) puțin drept te îndepărtează de sociologie, iar mai mult drept te readuce la ea.
Cel care pune bazele cercetării sociologice a dreptului este juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa Bazele sociologiei dreptului , apărută în 1913.
Erlich, adept al liberului drept fundamentează necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a realității juridice, care nu se poate reduce la stadiul normelor și instituțiilor juridice, fiind necesare cercetări în plan vertical, în adâncime pentru a se pune în evidență dreptul viu.
În continuare cercetarea sociologică juridică ia amploare, contribuind la aceasta atât sociologi de renume cum ar fi: G.Trade, Max Weber, Georg Simmel ș. a., cât și juriști bine cunoscuți, spre exemplu Rudolf Stammler, Renato Treves, Jean Carbonier etc.
Cercetările sociologice juridice dau o perspectivă nouă studiului realității juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea influențează dreptul și suportă, la rându-i influența din partea acestuia. Același obiect (dreptul) pe care științele juridice îl studiază din interior, sociologia juridică a dreptului pune în lumină faptul că între fenomenele sociale există unele care au un caracter juridic deosebit legile, activitatea jurisdicțională, activitatea administrativă, denumite uneori și fenomene juridice primare, întrucât trăsătura lor evident juridică le face să se identifice cu dreptul în același timp însă există și fenomene juridice secundare, în care elementul juridic este mai puțin evident responsabilitatea socială, statutul și rolul individului etc., - deși nu se poate afirma că acest element lipsește cu desăvârșire.
Cercetarea sociologică juridică îmbrățișează fără discriminări ambele forme de cuprindere a elementelor de juridicitate în fenomenele vieții sociale. Prin metode care-i rămân specifice (observația, sondajul de opinie, ancheta sociologică, chestionarul, interviul), sociologia juridică îmbrățișează următoarele domenii:
Domeniul creării dreptului;
Domeniul cunoașterii legilor de către cetățeni și organele de stat;
Domeniul poziției subiecților raporturilor sociale față de reglementările juridice în vigoare;
Domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului;
Domeniul limitelor reglementării juridice, al raportului dintre sfera reglementărilor juridice și extrajuridice, a formelor juridice și metajuridice de influențare a conduitei cetățenești.
Între temele de cercetare sociologică juridică se întâlnesc:
Documentări solicitate de organe cu competențe normative;
Investigații cu caracter de expertiză legală;
Investigații privind modul de administrare a justiției;
Cunoașterea legii;
Investigații privind desfășurarea procesului de reintegrare socială a persoanelor ce au comis fapte antisociale etc.
Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi utilizată de legiuitor pentru a-și procura informații în legătură cu măsura în care legea este respectată și în ce proporție legea își găsește suport din partea sentimentului juridic comun.
Exemplu. Sunt bine cunoscute rezultatele cercetărilor care au stat la baza unor măsuri legislativ-statale, cum ar fi legislația și vârsta adolescenței, conceptul de fapte antisocială, strategia activității de cunoaștere a legilor etc. Iată spre exemplu, în problematica autorității părintești, într-o anchetă socio-juridică mai veche desfășurată în SUA, cercetătorii și-au propus studierea următoarelor aspecte:
Coincidențele și necoincidențele între reglementarea autorității părintești și sentimentele juridice ale societății;
Unitatea sau diversitatea acelor sentimente;
Analiza importanței unor factori de stratificare a opiniilor în această materie vârsta, veniturile, sexul, pregătirea etc., în ce măsură rezultatele cercetării sociologice condiționează oportunitatea unor reglementări juridice.
Rezultatele cercetărilor au scos la iveală, că în numai cinci din chestiunile studiate s-a observat o coincidență a reglementărilor de drept cu sentimentele celor chestionați. Întrebările puse au fost de tipul: părinții au dreptul să controleze salariile copiilor? Care, poate fi vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei?
Ancheta a scos la iveală, printre alte concluzii, o lacună a reglementării legale: inexistența unor dispoziții privitoare la vârsta adolescenței. Sociologia și psihologia operează o distincție în evoluția tânărului, vorbind de adolescență ca perioadă imediat premergătoare celei de maturitate psihică (chiar cuvântul vine de la adolesco ere a crește, a căpăta puteri, a se maturiza).
Adolescența este stadiul începând cu procesul maturizării sexuale, și sfârșind odată cu apropierea maturității (biopsihice). În general perioada se situează între anii 12/13 18/19. Deși există în sociologie asemenea delimitări, dreptul nu consideră vârsta respectivă ca o etapă deosebită în dezvoltarea personalității și nu i se acordă forma unei categorii juridice separate ( e vorba, bineînțeles, de dreptul SUA).
Această anchetă a subliniat concluzii legate, între altele, și de necesitatea unor revederi ale legislației, în diverse ramuri de drept, care să pună în lumină asemenea diferențieri.
Deci în concluzie putem spune, că extinderea cercetării sociologice cu metodele proprii inclusiv sondajul de opinie sau ancheta sociologică, nu au lăsat pe dinafară nici aspectele juridice ale vieții sociale. Dimpotrivă ca urmare a extinderii lor s-a conturat sociologia juridică ca disciplină de sinestătătoare, născută din nevoie și ca rezultat al analizei factorilor sociali de condiționare și intercondiționare ai dreptului. În efortul de creare și conturare cât mai precisă a acestei discipline a fost creată o Asociație internațională de sociologie juridică, iar la unele Facultăți de drept se predau cursuri în această materie.
E. Metodele cantitative și alte metode
Metodele cantitative, capătă în ultimul timp o tot mai mare pondere în cercetarea științifică juridică, cu largi și imediate aplicații în practica dreptului. În general azi, teoria juridică nu poate merge decât în strânsă corelație cu nevoile practice ale creării și aplicării dreptului.
Ipotezele științifice se cer a fi verificate în cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic, în ultimă corelație cu scenariile dezvoltării economico-sociale. Descifrarea, explicarea, propunerea de decizii și prognoză se bazează pe aprecieri teoretice argumentate prin experiență dobândită din studiul cazurilor secundare. Există în țările occidentale chiar o ramură specializată jurometria care pleacă de la procedeul cazuistic ca un mod de abordare orientat spre cazul singular.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea științifică juridică și în practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valențe acestei cercetări, în strânsă legătură cu unitățile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei, această folosire nu îngustează posibilitățile de decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică îmbunătățește procesul decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operațiuni.
În ultimul timp, chiar în plan decizional se poate vorbi de rolul ordinatorului este vorba de deciziile cu caracter repetitiv (mai ales în domeniul deciziei administrative) caracterizate prin faptul că în conținutul lor se face aplicarea mecanică și identică (pentru aceleași categorii de fapte) a unor norme juridice la situații reductibile în formule matematice finale.
Pe plan mondial cercetările de informatică juridică au fost orientate în următoarele direcții:
Elaborarea și sistematizarea legislației;
Evidența legislativă;
Evidența deciziilor de practică judecătorească (a precedentelor judecătorești);
Stocarea și sistematizarea informației juridice;
Evidențe criminologice etc.
În planul evidenței legislative calculatorul, în baza programelor informatice oferă datele necesare în vederea aprecierii exacte a corelațiilor dintre reglementări, realizând recesământul normelor ce pot intra în conflict.
Consiliul Europei (prin Direcția Afacerilor juridice) și Comisia Pieței Comune (prin Serviciul Juridic) desfășoară în mod coordonat eforturi pentru unificarea cercetărilor privind perspectivele legislației comunitare.
Încă din anul 1969, comitetul miniștrilor din Consiliul Europei a creat un organ de experți pentru armonizarea modalităților implementării informației juridice în calculator în domeniul privind tratatele internaționale, reglementări interne și date de statistică juridică.
Este în afara discuției faptul că, în condițiile tehnice actuale nu se pune problema utilizării calculatorului pentru a înlocui judecătorul în pronunțarea unei soluții în procesul judiciar.
Hotărârea judecătorească nu înseamnă aplicarea pur mecanică a legii la o cauză determinată. Așa cum nu există două frunze absolut identice, doi fulgi de nea la fel, tot astfel nu putem să întâlnim două spețe, două cazuri de viață, identice, chiar dacă în elementele lor generale, spețele ce se deduc în fața completului de judecată pot prezenta (și prezintă) multe aspecte comune. Instanța trebuie, pentru acest motiv, să facă o evaluare a fiecărei spețe sub cele mai variate aspecte, cu grijă de nuanțe și de individualizare a trăsăturilor ce sunt impuse de circumstanțele fiecărei cauze și de particularitățile fiecărui participant (reclamant, pârât, inculpat, parte civilă, parte responsabilă etc.) la procesul judiciar. Aceasta nu înseamnă că ordinatorul nu-și află locul pe masa judecătorului. Dimpotrivă, așa cum demonstrează situația organizării instanțelor din țările dezvoltate pe masa fiecărui judecător se află un terminal de la care se poate obține într-un termen record o cantitate de informație legislativă de doctrină și de practică, care scutește eforturi considerabile, aduce plusul de exactitate, de siguranță și accelerează considerabil rezultatul (stabilirea și motivarea soluției).
În general, metodele cantitative aplicate în drept din care am amintit doar câteva au meritul incontestabil de a contribui efectiv la perfecționarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienței lor sociale, precum și la îmbunătățirea activității practice de realizare a dreptului. De aceea orice rezervă, orice prejudecată cu privire la utilitatea acestor metode trebuie statornic înlăturate.
Dintre alte metode este de reținut importanța folosirii metodei statistice, utilă atât pentru procesul de elaborare a dreptului cât și pentru cel de aplicare. De altfel, statistica judiciară s-a conturat ca un domeniu distinct al statisticii.
Cât privește metoda experimentală proprie științelor naturii, menționăm că în domeniul dreptului uneori în domeniul reglementării cu caracter economic, când punându-se problema unei transformări de ansamblu, la scara națională, s-a recurs în prealabil la verificarea noilor măsuri la scară redusă, în câteva unități.
Concluzii
Pornind de la legătura indisolubilă între drept și stat, ceea ce face ca oamenii de știință, specialiști în teoria dreptului, să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii comune a statului și dreptului, constituindu-se și o disciplină distinctă de teoria generală a statului și dreptului.
În principiu, știința juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fără studierea statului, în așa măsură cele două fenomene statul și dreptul, sunt legate unul de altul. De aceea unele concepte, noțiuni, categorii legate de stat se analizează în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului și statului. În orice caz, teoria generală a dreptului și statului nu poate evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul, fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios închegată și bine conturată asupra dreptului.
Revenind la cercetarea și definiția obiectului teoriei generale a dreptului și statului este de reținut că ea studiază dreptul și statul în ansamblu în generalitatea și integritatea sa, ordinea juridică în întregime. Ea formulează definiția dreptului și statului, celelalte concepte, categorii caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate științele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept subiectiv ș.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale, valabile pentru toate științele juridice. De exemplu, principiile legalității, supremației legii, prezumției de cunoaștere a legii (nimeni nu se poate scuza de necunoașterea legii) ș.a. Teoria generală a dreptului și statului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare, folosită de știința dreptului.
Ca disciplină de învățământ teoria generală a dreptului și statului are și un caracter de introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă și o disciplină conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după însușirea majorității materiilor.
Metodologia juridică poate să apară ca o știință despre știința dreptului care dezvăluie aspecte din cele mai importante și pasionante cum ar fi: modul cum lucrează omul de știință, dar și artizanul dreptului, regulile științei dreptului, caracterul său.
Ca și în orice domeniu, cercetarea științifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode și procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa
În legătură cu acest fapt menționăm extinderea cercetărilor interdisciplinare cu folosirea evidentă și a unor metode complexe. Științele juridice nu au fost nici ele scutite de această orientare, deși din păcate, în acest domeniu s-a făcut destul de puțin pentru cercetarea teoretică a noilor metodologii și, ca o consecință firească a acestei stări de lucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a înregistrat progresele necesare.
O bună cunoaștere, explicare și interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o înțelegere științifică a mecanismului acțiunii sociale a dreptului, a funcțiilor lui, a esenței conținutului și formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice menționăm în primul rând metoda logică.
În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate științele juridice se folosesc de categoriile, raționamentele logice. Făcând abstracție de ceea ce nu este esențial, întâmplător în existența dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esențial, caracteristic, pentru drept. De importanța aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbește însăși faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică.
În legătură cu metoda istorică arătăm că potrivit acestei metode științele juridice cercetează dreptul în perspectiva și evoluția sa istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esența, forma și funcțiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate o societate, știut fiind că instituțiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului și țării respective.
Apelând la istorie, dreptul își află condițiile ce-i pot descifra ascendența. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituții juridice știința dreptului, constatând vechimea lor, le urmărește evoluția, configurația, funcțiile etc.
O altă metodă, ce poate fi amintită în cadrul aceluiași capitol, este metoda comparată. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituțiilor și normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.
Comparația ajută esențial la construirea tipologiilor juridice și clasificărilor, în procesul de legiferare. Metoda comparativă are, de asemenea, o importanță majoră, ea furnizând informații prețioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaționale. Prin studiul comparat al diferitelor instituții juridice naționale se desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune cât și cele specifice Importanța deosebită a metodei comparate este dată și de crearea unei ramuri distincte în sistemul științelor juridice dreptul comparat.
Metoda sociologică, reprezintă o direcție de cercetare cu reale foloase pentru cunoașterea realității juridice.
Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului definindu-l ca un fapt social și încearcă să resistematizeze sursele evoluției și influenței dreptului asupra societății, oferind științelor juridice o metodă rațională de studiere a fenomenului social. Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi utilizată de legiuitor pentru a-și procura informații în legătură cu măsura în care legea este respectată și în ce proporție legea își găsește suport din partea sentimentului juridic comun.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea științifică juridică și în practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valențe acestei cercetări, în strânsă legătură cu unitățile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei, această folosire nu îngustează posibilitățile de decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică îmbunătățește procesul decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operațiuni.
Ca o concluzie, după prezentarea succintă a metodelor de cercetare, se impune constatarea că ele nu trebuie înțelese în mod izolat, ci în interdependența complementaritatea lor. Folosindu-le astfel, cercetarea științifică juridică, atât cea fundamentală, preponderent teoretică, cât și cea aplicativă are garanția obținerii unor rezultate valoroase și utile.
Bibliografie
N. Popa. Teoria generală a dreptului. București, 1992.
G.Vrabie, S. Popescu. Teoria generală a dreptului. Iași, 1993.
I. Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului și dreptului. București, 1983.
A. Gulipe. C voprosu o formirovanii metodologhii pravovoi nauchi. Sovetscoe gosudarstvo i pravo. 1991, Nr. 4.
V. Cozlov. Problemî predmeta i metodologhia obșcei teorii prava. Leningrad, 1989
D. Ciobanu. Introducere în studiul dreptului. București, 1993.
I. Humă. Introducere în studiul dreptului. Iași, 1993
Teoria generală a dreptului. (curs de lecții). N. Novgorod, 1993.
L. Mamut. Nauca o gosudarstve i prave: neobhodimosti radicalinogo obnovlenia.// Filosofschie nauchi. 1989, Nr. 11
Planul lucrării
Introducere
Obiectul de studiu
Metodele cercetării științifice a fenomenului juridic
Considerații generale
Noțiunea metodologiei juridice
Metodologia cercetării științifice juridice
Metoda logică
Metoda istorică
Metoda comparativă
Metoda sociologică
Metoda cantitativă și alte metode
Concluzii
Bibliografie